Din izvoarele primite de la înaintaşii noştri, cât şi din diverse documente reiese că denumirea satului Blânzi, datează din vremea marelui voievod şi sfânt Ştefan cel Mare (1457-1504). Se zice: ca urmare a luptelor purtate împotriva turcilor şi a victoriilor dobândite de Ştefan cel Mare şi Sfânt, a înzestrat pe cei mai apropiaţi sfetnici şi luptători ai săi cu diferite moşii din Moldova. Unul dintre ei se pare că a fost boierul “Blându” – devenit răzaş – care s-a dovedit vrednic şi înţelept. Se zice că ar fi avut o moşie de peste 1000 de hectare. Pentru munca de pe pământul său şi-a adunat oameni clăcaşi. Deci satul Blânzi a fost un sat de clăcaşi.

În partea de vest a satului se află “drumul lui Rareş”. Pe acest drum se spune că Petru Rareş făcea legătura Galaţiului cu Bârladul şi transporta peşte şi cereale. Unele documente afirmă în satul Blânzi prezenţa poeţilor Vasile Alecsandri şi Costachi Negri, şi chiar a “Luceafărului nostru” Mihai Eminescu iar poezia “Salcia” se pare că a scris-o la Blânzi. Regele Carol II venea la moşia boierului Vidraşcu la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (boierul se numea Costică).

Biserica din satul Blânzi este o ctitorie a boierului Vidraşcu, zidită în anul 1856 din cărămidă arsă, legată cu fier şi acoperită cu tablă galvanizată. (După unele informaţii se pare că înaintea acestei biserici a fost o biserică de lemn puţin mai la nord faţă pe actualul amplasament, ctitorie a familiei Negri). I s-a făcut o primă reparaţie în anul 1898 când i s-a întărit din nou legăturile din fier, adăugându-se şi pridvorul din faţă tot din cărămidă. Numele menţionate din acea perioadă sunt meşterul Marcu Bobocea, preotul Gheorghe Zotinca şi consilierii Gheorghe Spasevie şi Dumitru Ţocu. În anul 1940 biserica a fost deteriorată de cutremur, când i s-a dărâmat turla, care era din cărămidă, iar pereţii au suferit grave deteriorări.

Timp de 5 ani credincioşii au lucrat cu sârg împreună cu preotul Taşcă Paul pentru consolidarea Bisericii. Astfel la 15 august 1945 biserca este sfinţită de către protopopul Vasile Cristea ca delegat al PS Episcop Lucian al Romanului. În anul 1986 se reface gardul ce împrejmuieşte Biserica, precum şi clopotniţa. În anul 1993 se încep reparaţiile capitale la Biserică finalizate în anul 2001. Biserica până-n 1999 nu a avut pictură interioară.

În acest an Biserica parohială a fost pictată de Hodorogea Costică şi soţia sa Catrina. În anul 2000 este schimbată şi vechea catapeteasmă care era foarte deteriorată şi executată din lemn de stejar de meşterul Croitoru Vasile din Grumăzeşti. În 2002 este executat de acelaşi meşter întreg mobilierul bisericii. În anul 2004 este ridicată o nouă clopotniţă în faţa bisericii. În 2005 s-a ridicat şi o casă praznicală. La 12 noiembrie 2006 s-a sfinţit biserica de PS Episcop Casian al Dunării de Jos.

Ca obiect ce prezintă interes, în biserică, în partea de Sud, se află, un sarcofag din marmură sculptată (executată în Italia) aparţinând familiei Vidraşcu, şi pe care se poate citi următoarea inscripţie: “Aici, sub această piatră, repauzează corpul trecutului dn viaţă, Alexandru Vidraşcu, în etate de 55 ani. Dededat în anul 1872, luna iulie 29 – Tuturor iertare! În Biserică se mai află două pietre funerare. Una care se mai cunoaşte înscripţia, şi una pe care este înscripţionată în litere chirilice. “Aici odihnesc robii lui Dumnezeu Alecu şi Elena Lucinschi, copiii noştri.” În sfântul altar se află piatră de pe sfânta masă în care este trecută data sfinţirii bisericii 16 octombrie 1856 şi ctitorii ei Vasile şi Zuhuie Sturdza.